A trecut mai bine de o luna de cand ai plecat. Continui sa ma port de parca ai fi inca aici, langa mine, de parca fiecare zi fara tine e doar un vis urat. Si ma trezesc dimineata cu un singur gand: ca merita sa am rabdare, ca merita sa incerc. Imi servesc cafeaua gretos de dulce ca sa mai treaca din amarul absentei tale. Dau play la o piesa si imi aprind o tigara...Apoi o pun pe repeat:"Esti tot aici, dupa atatea furtuni, pari a fi singuru-adevar dup-atatea minciuni.." Si ma cufund in ganduri si amintiri. Golul din stomac se contureaza tot mai mult, ochii imi sunt injectati, gura mea, buzele, imi tremura pe tigara, trupul intreg mi se raceste brusc... Si cand simt ca starea a atins apogeul, ca nu mai suport, inchid piesa, ma ridic de pe canapea si imi propun sa imi incep activitatea zilnica fara sa imi mai mutilez sufletul cu durere.
Nici macar nu stiu cine esti. Prind din zbor franturi de povesti, informatii insuficiente, raspunsuri tardive, si incerc sa le unesc ca intr-un puzzle, poate voi intelege cateva aspecte. Dar apoi ma intreb cine sunt eu. Si chiar asa, eu cine sunt? Nu ma mai recunosc. Privesc in oglinda si ma intreb cine e fata cu ochii tristi, cu cearcane, cu zambetul inexpresiv si amprenta unui oftat continuu pe chipul ei palid. Cine-i persoana lipsita de vlaga, incruntata, care pare sa caute cu privirea raspunsuri intre cei patru pereti albi ai gandurilor ei? Nu ma recunosc. Asta pentru ca tu m-ai schimbat. Ce sens mai are sa ma intreb despre tine, cand eu ma ratacesc de mine in fiecare zi, incercand sa ma regasesc pana la lasarea serii, ca nu cumva sa ma intorc in patul meu o straina.
In fiecare zi ma gandesc sa te las in urma, sa las negura uitarii sa cada peste mine, apoi ma razgandesc, cerandu-mi rabdare...
Si tot asa fac pe parcursul intregii zile, lasand apoi ploaia de amintiri dinainte de culcare sa te aduca din nou pe piedestal, spunandu-mi sa mai astept.. Asa, trebuie sa ma iert in fiecare zi din nou si din nou, pentru ca inima mea a ales prost, iar mintea mea a ales nebuneste.
Oscilez in permanenta intre "let it flow" si "let it go", intre "let it be" si "move on" si nu reusesc sa fac cea mai inteleapta alegere. Poate ca meriti, iubitule, toata aceasta stare pe care o manifest. Poate ca esti intr-adevar atat de minunat//Dar ramane indoiala suprema ca ceea ce fac e pierdere de timp.
De ceva timp nici nu am mai vorbit. Consider ca nici nu are sens sa ma intreb de ce. Stiu doar ca nu-mi place asta, asa ca voi incerca sa-mi neg toate sentimentele si sa evit sa ma mai las afectata. Voi ocoli elegant neplacerile din drumul meu si voi pasi cu ochii inchisi spre alte lucruri importante. Ma distruge doar gandul ca m-ai mintit si ca m-ai jucat pe degete. Poate ca nu...dar daca?..
Te iubesc, dar voi incerca sa te uit. Te voi incuia in cutiuta de care spuneam si te voi ascunde in adancul inimiii mele si nu-ti voi permite sa mai iesi. Pe tine, si toate visele mele irosite, toate sentimentele mele iremediabile! De azi, vei fi o amintire. Imi voi continua viata ca si cum intre noi ar fi existat doar o intelegere muta de a profita din plin de cele mai superbe zile. Si atat. Iar de te vei intoarce si ma voi simti capabila sa dezgrop cutiuta cu numele tau, o voi face. In speranta ca o voi gasi si ca te vei intoarce inainte sa se cufunde tot mai adanc..
Te sarut din nou si sper sa nu interpretezi gresit sinceritatea cu care iti marturisesc ceea ce ma macina.
