This is just wrong!

N-au nici un rost regretele..Asta imi trece acum prin minte,de nenumarate ori,pana la exasperare.De ce sa ma plang?Pentru ca ma pripesc de fiecare data,pentru ca imi place sa grabesc lucrurile?Pentru ca mi-e teama de responsabilitati si lucruri serioase?O,nu e deloc motiv de ingrijorare.Omul invata din greseli...dar nimeni nu cunoaste o limita?Ca eu m-am saturat de greseli..Si cum perfectiunea nu sta in natura omului obisnuit,ma straduiesc sa traiesc printre cei aflati mai aproape de perfectiune.

Eu am avut tot ceea ce-si putea dori cineva vreodata,dar mi-am dorit mai mult decat cineva ar putea obtine....Si stiti cum e,cand generozitatea destinului e prea mare,apare mereu o fantana in care pot cadea toate visurile.Seara trecuta m-a surprins cu ochii impaianjeniti de lacrimi de dezamagire...dezamagita de ceva anume?sau de cineva?Poate doar de mine...

Mi se intampla des sa am stari in genul acesteia,in care as vrea sa imi ingrop capul in palme si sa nu mai vad nimic altceva...decat lacrimi.Dar trec peste ele,si in loc sa ma descarc,devin mai puternica,si infrunt orice stare.Am observat ca eu nu manifest furia,nici teama sau gelozia...decat prin a plange pana la eliberearea excesului de energie negativa din trup.Dupa ce acesta se scurge,redevin calma,amuzanta,asa cum ma stie toata lumea....

Of,e din nou acel sentiment care nu imi permite sa scriu...un fel de blocaj:))Asa ca renunt,ajunge pe azi:P

Life is a game,love is a game.

Tot ceea ce facem e sa jucam..Ne place competitia,ne place sa castigam sau sa pierdem,sa trisam cu pasiune sau timiditate,sa incalcam reguli,sa indeplinim anumite atributii pline sau lipsite de sens.Mie una imi place sa joc,si consider viata un joc.Daca la inceput am tratat-o cu romantism,cu sfintenie,acum realizez ca nu'i decat un meci ca oricare altul,in care cineva are de suferit,si cineva se va bucura din plin.

De cate ori am fost eu cea care s-a bucurat,nu stiu sa va spun,caci victoriile le putem cu usurinta da uitarii,de parca le-am strange intr-un sac vechi si le-am arunca in podul prafuit al memoriei noastre.Si avem grija sa nu iasa- Doamne fereste!- de acolo,decat in caz ca avem de acuzat pe cineva,ori de judecat.Iar despre esec,nu cred ca e nevoie sa vorbesc.Ne macina la fiecare pas gandul ca ceva nu e cum vrem noi,poate chiar unii ar fi capabili sa-si "vanda sufletul diavolului" numai ca sa isi atinga scopurile.Mimam interesul si entuziasmul,dragostea practic inexistenta,mimam fericirea.Partea proasta e ca habar nu avem ce inseamna fericire.Ne jucam atat de mult cu niste simple cuvinte..Ranim,frangem inimi,mintim,totul pentru a fi acolo unde consideram ca ne e locul-in varf.In varful cui,va intreb?Al rautatii?Al perfidiei?Al lipsei de bun simt,de onoare si cinste?Da,intr-acolo ne indreptam.

Cat de putini dintre noi acorda importanta lucrurilor cu adevarat frumoase..Cat de putini sunt cei care stiu sa pretuiasca ceea ce au,ceea ce exista in jur..Iubim ,ziceti?Cum?Prin ce?Cu ce inima impietrita,cu ce ganduri meschine,cu ce idei preconcepute?Asta e iubire?A-ti forma o parere despre o persoana si a iubi acea parere,a iubi lucrurile de suprafata,frumusetea care este trecatoare?Oamenii rar iubesc pe altii pentru ceea ce sunt,si mai degraba ii iubesc pentru ce-si imagineaza ca sunt.Iata de unde dezamagirea.Iata de unde tristetea.Ne-o facem cu mana noastra.Ne amagim,din dorinta de a avea,din dorinta de a excela pe plan sentimental,profesional sau social.Si toate acestea pentru..?Fericire?O,sensul degenerat al cuvantului nu mai reprezinta acea bucurie inexplicabila,nici acea privire senina,sau zambete curate,largi.L-am imbacsit noi,l-am sucit pe toate partile,am stors sucul dulce al ei si l-am varsat pe cenusa calda inca a maniei noastre stinse...

Is it right?

Ar trebui sa fiu acasa,relaxata,bine-dispusa.Doar zgomotele insuportabile ale vecinilor ma impiedica sa ma bucur de mini-vacanta pe care am primit-o.Simt masinaria aia de parca mi-ar gauri peretii creierului si ar incerca sa imi invadeze ordinea care a reusit intr-un final sa imi stapaneasca gandurile.

M-am gandit sa scriu.Pentru relaxare.Pentru eliberare."Am doar 18 ani!!",imi tzipa neuronii de cateva zile incoace,de parca s-ar petrece cine-stie-ce fenomen inexplicabil.Da,am facut intr-un final 18 ani si sunt in continuare un copil dulce si imatur(de fapt,copil inseamna imatur prin definitie).Imi place despre mine sa cred ca sunt indeajuns de matura,responsabila si plina de hotarare.De multe ori,chiar sunt,dar am acele momente,ca niste scapari de o clipa,in care varsta isi spune cuvantul.Ceea ce nu e chiar atat de rau,daca stau bine sa ma gandesc.

Sunt plina de viata!Sunt entuziasmata pana la limitele imposibilului.Fiecare persoana pe care o cunosc,ma fascineaza,ma atrage intr-un mod dubios si apoi ramane in aria de "not enough"..Sunt prea pretentioasa?Pretentioasa,poate.."prea",nu cred.Doar pentru ca stiu ce vreau de la viata si stiu ceea ce merit nu inseamna ca visez la cai verzi pe pereti.Probabil am mai scris asta si intr-o alta postare,sau doar se simte o aceeasi umbra peste mai multe postari,pentru ca asta ma scoate in ultimul timp din minti.Sunt eu prea nehotarata si pretentioasa peste masura?Sau pur si simplu sunt putine persoane care sa se ridice la nivelul cerintelor mele?

Natura si misterele ei.

Acasa din nou...racita bocna,cu o cana sub ochii mei,pe birou,plina cu medicamente dizolvate..si gandurile-mi atat de organizate..

Mi-au prins bine 2 zile la tara..M-am relaxat,m-am gandit..Totul se intampla cu un scop bine definit.Nimic nu e intamplator,si trebuie sa ne folosim de circumstantele in care ne aflam pentru a obtine mai mult de la propriile persoane.Vantul a batut puternic,mi-a imprastiat suvitele de par in toate directiile,descoperind pe fata mea un zambet...Ochii imi sclipeau altfel decat pana atunci,buzele imi erau atinse de un fir ratacit,si la aceasta atingere,s-a desprins un fior total neobisnuit.Am simtit picioarele cum se inmoaie,am simtit pielea buburuzandu-se usor,pas cu pas..Mi-am simtit gatul atat de sensibil,am strans pumnii,ingramadindu-mi puternic degetele in palma si am oftat..Ce sentiment placut!Nimic nu se compara cu natura atat de completa,atat de dumnezeieste conceputa si dezvoltata!

Si totusi...un simplu gand...ma infioara..Din cauza acestuia si noaptea mi se pare greoaie,glumele mi se par sarate si starea ia amploare..Nu imi place sa ma amagesc,desi sunt o fire visatoare..Prefer sa privesc lucrurile asa cum se prezinta ele cu adevarat.Sa le infrunt eventual.Trec efectiv peste starea asta necunoscuta si incep o serie de glume cu cei din jur.E ziua mamei mele,am toate motivele sa fiu fericita.Am o mama frumoasa,inteligenta,hotarata,plina de afectiune si demna de tot respectul..Asta chiar e un motiv de bucurie.Toata lumea se bucura din plin de petrecere,se danseaza,se canta,se glumeste..

Eu sunt in lumea mea.Ma intreb si eu care o fi aia,pentru ca desi fac toate aceste lucruri cu acesti oameni minunati,nu ma pot insa concentra...mintea imi zboara,nu spre undeva,nu spre cineva...ci pur si simplu calatoreste in neant.Incerc sa ma adun,dar zadarnic...Cred ca e o zi de meditatie pentru mine,si ma voi bucura de ea asa cum imi e data.Luand aceasta hotarare,am avut un timp grozav,timp pentru mine,cu mine...Din care am invatat foarte multe.

Va salut si sunt aici pentru oricine are nevoie de o imbratisare sau un cuvant incurajator.

What a word can't say..

Ma simt infundata pana la glezne in intunericul rutinei si al monotoniei..Tiparul comun pe care il urmez incepe sa imi afecteze serios perceptiile si sa imi dezradacineze cele mai nastrusnice ganduri.Ma lupt cu nepasarea si/sau starea de pesimism care se instaleaza fortat in lume,si imi pastrez buna dispozitie,zambetul curat,sincer,privirea plina de caldura si apreciere.Incer sa imi pastrez curajul si sa infrunt cele mai umbrite ganduri ale eului meu atat de confuz..

De fapt...incotro ma indrept?Ma bucur acum,ma bucur pentru ca am tot ce mi-as putea dori.Dar sunt tot mai nemultumita.Imi place sa incurajez oamenii sa iasa din mediocritate,sa indrazneasca sa-si doreasca mai mult..dar eu ma complac?O,si cat de greu este sa aplici aceste aspecte in viata ta!Vreau mai mult de la viata...dar lipsa acelui "ceva" ma va face sa renunt a-mi dori?Visurile sunt ceea ce nimeni nu-mi poate rapi,sunt,de fapt,cea mai buna reprezentare a mea.

Asa sunt,ma bucura lucrurile marunte,ma bucura un cuvant frumos,o imbratisare;ma cucereste sinceritatea,o strangere de mana la momentul potrivit,in care as putea avea atata nevoie..Ma bucura acele lucruri care nu costa bani,dar pana acum nimeni nu mi le-a putut oferi pe deplin.Suntem prea saraci in sentimente pure si inocente?Suntem prea "modificati" de societatea in care traim,asa incat sa nu putem fi mai atenti la aceste frumuseti atat de naturale,atat de simple dar pline de sens?

Eu ma declar un fan al imbratisarilor.In momentul in care cineva ma strange in brate cu afectiune,se scurge acea parte negativa,si o simt cum coboara pe sira spinarii,inspre picioare,cum se evapora spre calcaiele mele bine echilibrate.O strangere de mana trezeste in mine o stare de echilibru si incredere.O mangaiere in parul amortit de soare si vant imi face inima sa tresara de fericire!Acestea da bogatii pe care un om le poate oferi unui prieten drag!

Dar care sa imi fie acel prieten drag?Ca asta e ciudat,pare atat de simplu,si totusi nimeni nu se gaseste capabil sa raspunda unei prietenii cu aceste maruntisuri "insignifiante".