Le choix...

E deja tarziu....

Imi fac curaj (dupa o zi aproape moarta din punct de vedere spiritual) sa scriu din nou... E litera de lege ca cele mai profunde ganduri si trairi sa le impartasesc pe cate o noua pagina pe blogul meu drag...Nu mi-am facut o rutina din a scrie, ci din contra, e mai placut decat a povesti unui prieten drag ceea ce ti se intampla. Aceasta pagina nu judeca...aceasta pagina e roz, mereu pozitiva pentru mine...mereu plina de sens si gata sa imi aminteasca cine sunt cu adevarat.

De fiecare data cand imi recitesc postarile simt un fior puternic...pentru ca retraiesc la aceeasi intensitate sentimentele din momentul respectiv. Observ ca oscilez intre fericire si tristete. Observ ca ma incurajez singura, des, plina de furie ca sunt nevoita sa o fac..Imi doresc de la mine sa fiu mai puternica, dar minunea nu tine mai mult de 3 zile( ca orice alta minune).

Asadar, iata-ma... lasand din nou toate barierele jos... ascunzandu-ma "in spatele" acestui monitor, unde imi petrec o mare parte din timp.. nefacand nimic concret. In seara asta sunt pregatita sa recunosc ca m-am indragostit... poate nu de o persoana, ci de felul in care vad eu aceasta persoana... poate nu de fapte, ci de cuvinte.. poate deloc matur, dar cu mult entuziasm..

Verdictul? Nimic constructiv. Practic mi-am incurcat existenta cu niste fluturasi care-mi zumzaie bizar prin stomac cand aud, cand vad, cand simt... M-am pricopsit cu stari diferite, de la extaz la agonie, de la gelozie la picioare inmuiate de o banala privire..

Ma simt vulnerabila si sunt terifiata de consecintele acestui sentiment inevitabil.. Incerc din rasputeri sa imi scot din cap aceasta idee de "indragosteala" prematura, dar intreaga mea fiinta refuza sa abandoneze acum. La urma urmei mi-am facut-o cu mana mea. Nu eu mi-am tot dorit sa mai simt macar o data betia asta amagitoare, care ma imobilizeaza si-mi biciuieste nervii pana cedez? Sa nu ceri mai mult decat poti duce....

Au trecut 3 ani....atat de mult de cand mi-am promis ca n-o sa mai permit inimii sa se deschida..ca n-o sa ma mai las prada emotiilor si ca o sa incetez sa-mi mai pierd noptile meditand la starea aia de bine care ma departeaza de realitate.. Adevarul este ca am reusit. M-am eliberat de responsabilitati, de incercari esuate si de lacrimi varsate inutil..dar prin asta am permis rutinei sa se instaleze.. Si iata ca cineva, prin nu stiu ce mijloace, ma zdruncina puternic si ma readuce la viata...Sa am curajul sa continui sa simt? Dar cum as putea, cand tot in jurul meu e doar lumina...iar intunericul sunt eu?

And who am I? X.O.X.O.-Drama Girl

The rebirth..

In seara asta scriu despre ceva diferit.... O stare de bine pe care imi doresc s-o fi simtit mai des..

O stare care nu se datoreaza unui eveniment, unei persoane, unui lucru material...sau unui oricare alt lucru tangibil.. E o fericire care se contopeste cu fericirea primordiala, aceea de a trai, de a te simti cu adevarat viu, cu adevarat minunat... Ma simt plina de energie...dupa mult timp!...Si realizez mai mult ca niciodata ca fericirea nu vine din dragoste... de unde atata ravna dupa sentimente, dupa relatii si interactiuni cu alte persoane? De unde nevoia de certitudine si de siguranta? Habar n-am... Viata e frumoasa si merita traita la intensitate maxima!...Iubesc... dar de data asta ma iubesc pe mine, de aceasta data eu sunt cea mai importanta si prioritatile mele la fel.

Simt curgandu-mi in vene aceasta dorinta care mai ieri era aproape morbida.... dorinta de a-mi face mie un bine si de a nu ma complace intr-o situatie nefasta...Ma simt curajoasa ca am incercat si invingatoare pentru ca am reusit!.. Am reusit sa las in urma toate neplacerile, toate durerile, toate momentele care nu-mi faceau decat rau, care ma aduceau la autodistrugere psihica si emotionala.

Acum totul imi este permis...desigur,dintr-o perspectiva decenta dar indrazneata in acelasi timp..

Mi-a renascut orgoliul si speranta la ascensiune...astazi si in ultimul timp simt ca am pentru ce sa zambesc, asa cum spunea cineva, nu doar cu gura, ci cu ochii, cu intreg chipul, cu inima!

Poate ca am decazut o perioada de timp...poate ca n-am fost cea care m-ati cunoscut,(cei care ma cunoasteti). Dar va anunt ca m-am intors, ca am redevenit Eu si ca am suficient entuziasm si pozitivism in mine cat sa va transfer si voua, zi de zi cate o doza pentru buna-dispozitie... Pustoaica care in zilele bune nu se temea de nimic si nu avea nicio retinere in a spune ce gandeste va sta din nou in fata si va incurajeaza sa va traiti vietile si sa nu le lasati sa treaca pe langa voi...pentru ca insatisfactia duce la decadere morala si la moartea lenta, treptata a oricarui strop de vitalitate nevalorificat inca...

Reflectii si Reflexii...

M-am saturat pana peste cap sa ma hranesc cu iluzii....de cand ma stiu, ma imbat cu apa chioara...ca poate o sa fie mai bine, ca poate asa a fost sa fie, ca poate nu merit, ca poate merit mai mult.... Toate vorbele astea incurajatoare nu fac decat sa ma ajute sa depasesc un moment penibil...in care imi dau seama ca nu sunt puternica, ca nu sunt curajoasa... ca am sentimente, ca sunt naiva...si deseori ma simt vinovata pentru asta.
Nu vreau sa mai traiesc cu impresia ca lucrurile sunt asa cum trebuie sa fie... Eu singura ma arunc in situatii nemultumitoare si tot singura ajung sa dau mai mult de doi bani pe acea situatie...
Imi dau seama cat de mult trebuie sa ma schimb...si realizez ca tot ceea ce mi se intampla face parte din mine...si ma impietreste pe zi ce trece... Incep sa devin acea tipa nepasatoare, dezinteresata, lipsita de scrupule...pentru ca nu am curajul sa spun "asta e ceea ce imi doresc si nu ma multumesc cu jumatati de masura".. Din contra, jumatatile de masura ma ametesc, ma confuzioneaza si ma trantesc in intuneric pentru lungi perioade de timp... Sunt parca, un copil care invata sa faca primii pasi si se impiedica, se ridica si o ia de la capat....ceea ce nu inteleg eu este ca deja stiu sa merg, si am un echilibru foarte bun pe care trebuie sa mi-l mentin....
De ce noi femeile ne lasam condamnate de niste amarate de vorbe si de niste patetice gesturi...pe care oricine le poate scorni ca sa ne sensibilizeze? Barbatii chiar stiu ceea ce vor femeile...si ne spun exact ceea ce ne dorim sa auzim, ne ofera exact ceea ce visam sa primim...dar ce patetice suntem! Triste femeile care nu s-au obisnuit inca cu gargara fara limite a incredibililor si intangibililor masculi.... Si cica sunt barbati, dar sunt exact ca niste animale care isi vaneaza prada in momentele cele mai vulnerabile si le sfasie bucatica cu bucatica, de la haine, pana la trup , infruptandu-se apoi cu firmituri din inimile lor, sorbind dintr-un vin bun si sarbatorind glorios...
Stim noi oare ce vor barbatii? Instinctul nostru animalic ne spune ca suntem simple obiecte sexuale si ca suntem ademenite ori de cate ori e nevoie pentru a le calma dorinta carnala diabolica si incontestabila... Sufletul ne spune ca barbatii ni se aseamana si ca au sentimente ce ar trebui exploatate la maxim, pana cand acestea devin incontrolabile si atunci se inverseaza rolul dintre prada si pradator.. Adevarul este ca suntem diferiti,dar ne completam atat de bine unii pe ceilalti prin perversitate, dorinta si strategie...incat ne aflam in imposibilitatea de a ne descurca devenind niste lunatici... Practic fiecare dintre noi se considera un trofeu si intreaga viata si-o foloseste pentru a dobandi cat mai multe si mai grandioase...fara sa ne pese ca in final, acestea nu vor aduce decat amaraciune si insatisfactie garantata...