Captiva..

Ma simt captiva intr-o lume meschna

Ce n-am putere s-o biruiesc

Imi vine sa urlu ca n-am nicio vina

Dar am...si stiu ca gresesc!

Cata tristete, ce teama m-apasa!

Singurate si vesnic oftat..

Unde-i sclipirea ce din ochi se revarsa?

Unde-i iubirea ce-am dat?

O caut niciunde si peste tot

Dar am pierdut-o in noapte

Pierduta e vesnic, si nici ca mai pot

s-adorm cu sperante desarte...

Am incetat sa mai cred si sa sper..

Am vrut sa ma iert intr-o doara

Dar cum am sa pot? Si urlu spre cer

Strang lacrimi curgande pe-o coala...

Nemiscare.

Astazi imi dau seama ca am murit de mult...

Fizic, inca simt ca exist; ma bucur de placerile nevinovate ale vietii, fara sa am nimic de reprosat... Ce este insa mai neplacut? Sufletul meu este intr-o coma indusa... Am incetat sa mai am vreun sentiment, vreo reactie, vreo doza de indoiala in fata prezentului efemer.. Nu urasc nimic din tot ce exista... dar cu siguranta nici nu iubesc... Nu ma dezgusta nimic din ceea ce este, dar nici nu aplaud entuziasmata actele jucate pe scena vietii... Evit sa mai am vreo asteptare, evit sa mai indragesc pe cineva...iar daca se intampla, atunci evit sa ma las afectata de ceea ce mi se intampla... Am murit de mult, am murit in mine, ingropata in vise si iluzii desarte... Oamenii nu se pot schimba...de aceea am decis sa elimin efectele rautatii lor, ca sa nu fiu supusa unei morti lente, nefiresti a intregului meu...