Nimic nu stiu..
Nu stiu sa scriu,
Sa spun ce simt-nu stiu!
As vrea sa pot-
S-adun pe loc
Cuvinte sa insir..
E dificil, si stiu prea bine
Chiar mult prea bine stiu:
Nu e usor sa scriu in rime
Ce vreau, ce sper sa fiu.
Nu e iubire, o! Caci e prea greu de spus
Sa fie dragoste cred ca n-ar fi de-ajuns..
E mult mai mult
Mai mult decat
Cuvinte spuse-n vant..
E o poveste
Si chiar mult peste...
Mai mult de-atat ea este.
E realitate!
Ce nedreptate
Sa nu pot scrie despre..
O fi un gand..
Un gand frumos
Ce umple inc-un rand,
Sucindu-mi mintile pe dos..
Si-o inima-ncalzind..
Beautiful...
Mi-e greu sa exprim in cuvinte ceea ce se petrece cu mine. Nu pentru ca nu stapanesc un vocabular vast ci pentru ca nu exista cuvinte pentru tot ceea ce simt. Nu stiu daca exista un nume pentru acest entuziasm prematur,sau pentru zambetul larg care mi-a etichetat chipul senin.
E o emotie puternica care imi inunda fiinta si ma lasa captiva unei stari de extaz, din care incerc sa ma eliberez zadarnic. E un proces complex, al carui denumire nu o gasesc,pentru ca eu consider insignifiant acest aspect... Ma intreb insa daca sunt singura care trece printr-o asemenea stare. Ma intreb daca sunt norocoasa sau nu pentru ceea ce mi se intampla. Un fior imi sageata sira spinarii, un suflu subtil imi gadila urechea dreapta, o tresarire placuta imi zguduie corpul "din temelii". Si toate acestea la un simplu gand.
Devin sensibila la miros, iar creierul imi trece intr-o stare de amortire suprema la recunoasterea unui anume parfum. Visez, retraiesc la intensitate maxima momentele speciale. Imi musc buza inferioara, ma bucur de atingerea gingasa a unei suvite care-mi rataceste pe obrazul rosu(de emotie poate). Vantul imi ravaseste parul si imi buburuzeaza pielea, iar eu traiesc acestea ca pe o clipa de rai. Pleoapele par sa mi se inchida automat, degetele mi se inclesteaza in palma, infingand unghiile in pielea atat de catifelata.. Respir din ce in ce mai greu, inima imi bate cu fiecare secunda mai puternic. Nu,nu e o afectiune de specific medical, ci mai degraba o intoxicatie a simturilor si a ratiunii. Si e placut, asemeni unui viciu inocent, ce ofera un maxim de multumire, implinire si aliniere cu intregul Univers. Este precum placerea inexplicabila de a sorbi dintr-un pahar de vin rosu ce simbolizeaza pasiunea nemuritoare....
I feel more like..Me
Totul devine mult prea perfect. M-am saturat de temerile mele idioate, care nu ma lasa sa-mi traiesc viata la intensitate maxima. M-am saturat de retinerile nejustificate, de nesiguranta si de barierele absurde. Am ales sa traiesc fiecare clipa ca si cum ar fi ultima, si asta ma schimba total. Plina de energie. Ambitioasa. Curajoasa. Hotarata. Plina de o fericire care erupe prin piele si se alatura energiei care a creat lumea. Perfect? Poate ca perfectul e plictisitor, deci e mai bine de atat!... Sunt naturala, increzatoare, prin asta deci, mai frumoasa ca oricand. Radiez si eman in jurul meu o lumina incomparabila, o stralucire divina!
New day today
Ma simt... amortita. Paralizata de vreme, confuza. Lipsita de chef. In acelasi timp, ma simt enervata la maxim! "Papusica de portelan, fara creier si cu piciorusele desfacute "inocent" in lumina lunii." ->asa gasesc potrivit sa o prezint pe persoana care m-a scos azi din sarite. Sunt o fire calma, va spun, dar ma tortureaza namolul cu care ii este improscat capul ala greu(de aici ideea de grea de cap), ma distruge psihologic limitarea asta de neconceput, felul nesimtit in care manjeste lumea asta cu numele sau. Sunt rautacioasa, azi, pentru ca vreau si pentru ca pot! Ptr ca m-am saturat sa tac, si totusi nu sunt indeajuns de motivata sa ii trantesc in fata aceste cuvinte. Cel putin aici ma descarc. E prea mult spus "esti un nimic" sau "un nimeni". E degeaba rostit apelativul
Nu ai o viata proprie ptr ca nu stii sa iti formezi una, si nu esti capabila sa tii pe nimeni aproape pentru mult timp,. Pentru ca mirosi de la o posta a perfidie si a tradare, pentru ca nu e necesar sa deschizi gura, si lumea se convinge de mizerabilitatea cu care tratezi viata. Esti o insulta la adresa cuvintelor "feminitate" si "gingasie". Asadar, un esec total, ce traieste in depravare si in vulgaritate. Dar desigur, stiai asta deja, pentru ca nu sunt prima care iti vorbeste despre aceasta latura a ta, reala, dar descoperita tarziu.
Perfect! M-am mai relaxat... m-am mai descarcat. In mintea mea incep sa roiasca doar chestiile pozitive, si cu exceptia unui lucru minor care mi-a mai afectat starea de bine, le-am depasit pe celelalte. Vin de afara, cu parul plin de picuri veseli de ploaie care se preling pe pielea-mi fina si uda si ea la randul ei. Mi-am stors hainele de apa si m-am ingramadit in halatul meu de baie cu floricele. Sorbesc dintr-o ceasca de ceai si incerc sa ma consolez cu gandul ca toate se intampla cu un scop. Si ma calmez......
Different me!
Pe zi ce trece ma simt tot mai coplesita si mai plina de responsabilitati. Da, este ceva absolut normal sa ma maturizez si sa imi schimb punctele de vedere, dar totul pare ca se petrece mult prea rapid.
De exemplu, simt ca efectiv nu mai am timp pentru nimic, timp pentru mine.. timp pentru a fi. Abia ce reusesc si eu sa mai postez ceva, ca sa nu dau uitarii de tot acest mic confident caruia ii sunt atat de recunoscatoare, blogului meu,
E adevarat ca trecerea timpului isi pune amprenta peste fiecare din noi, insa ma simt brusc miscata de aceasta scurgere absurda a clipelor frumoase. Lumea e imbatata de bautura ametitoare a nepasarii si nimic nu mai conteaza cum ar trebui. Uneori mi-e dor sa fiu un copil, mi-e dor sa nu ma gandesc la nimic decat la cate teme mai am de facut pentru a iesi afara la jocul cu mingea, la Sotron sau jocul de carti. Cat de simplu parea totul, cat de mult timp liber aveam si cat de inocent tratam fiecare problema... Unde sunt zilele in care habar nu aveam ce inseamna responsabilitate? Se apropie cu pasi repezi examenele, o facultate, un loc de munca.. Incep in sfarsit sa inteleg cum ar trebui sa functioneze o relatie adevarata, sa stiu ce sa fac,si ce nu. Incep sa inteleg si sa tratez cu seriozitate ceea ce inseamna familie, scoala, distractie, bun simt, cinste si onoare. Incepe sa ma prinda din urma varsta de 18 ani, si desi credeam ca lucrurile nu se schimba atat de usor, in mintea mea roiesc alte intrebari decat inainte, imi pun probleme existentiale mai serioase si ma las cu dificultate coplesita de ceea ce se petrece in jurul meu.
Este,probabil, o varsta pe care o voi pretui mereu, pentru ca are atata farmec, atata frumusete si mister!
Merg pe strada, observ oamenii din jurul meu, unii negri de suparare, ingrijorati, speriati... ganditori, nesiguri, nemultumiti.. Pentru ca practic in asta ne transforma aceasta societate mizerabila, in care totul este incert, corupt si lipsit de noutate. Nici macar nu ma mai obosesc sa deschid televizorul. Tot ce vad: firme falimentate, salarii mizere, crime, sinucideri,. Asta e spalare de creiere! Incotro ni se indreapta atentia, oameni buni? In loc sa ne regasim forta de a lupta, sa gasim solutii pentru iesiri din impas, noi privim drama televizata? In loc sa ne dorim evolutie, noi ne amagim cu povesti banale din filmele romantice cu happy-end'uri interminabile? Unde va este mintea, prieteni? A amortit din cauza neuronilor iesiti la pensie de acum? Unde va este entuziasmul? Unde va este setea de victorie, de libertate, de noutate? De ce va lipseste curajul de a vocifera ceea ce va doriti? Ne lasam asadar cuprinsi de aceasta mediocritate, fara a avea niciun cuvant de spus? Trist... Atat de multe intrebari retorice..
Nici nu stiu de ce ma tot framanta aceste aspecte. Nu voi schimba eu lumea. Dar voi face diferenta, pentru ca intotdeauna imi place sa fiu exceptia de la regula, de la tiparul putred de'acum al oamenilor. Nu am de gand sa devin comoda, si nici sa ma multumesc cu putin. Daca altii nu vor, eu vreau! Si o sa fiu eu cea care se va descurca in aceasta societate aproape moarta.
Va salut!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)