Different me!

Pe zi ce trece ma simt tot mai coplesita si mai plina de responsabilitati. Da, este ceva absolut normal sa ma maturizez si sa imi schimb punctele de vedere, dar totul pare ca se petrece mult prea rapid.
De exemplu, simt ca efectiv nu mai am timp pentru nimic, timp pentru mine.. timp pentru a fi. Abia ce reusesc si eu sa mai postez ceva, ca sa nu dau uitarii de tot acest mic confident caruia ii sunt atat de recunoscatoare, blogului meu,
E adevarat ca trecerea timpului isi pune amprenta peste fiecare din noi, insa ma simt brusc miscata de aceasta scurgere absurda a clipelor frumoase. Lumea e imbatata de bautura ametitoare a nepasarii si nimic nu mai conteaza cum ar trebui. Uneori mi-e dor sa fiu un copil, mi-e dor sa nu ma gandesc la nimic decat la cate teme mai am de facut pentru a iesi afara la jocul cu mingea, la Sotron sau jocul de carti. Cat de simplu parea totul, cat de mult timp liber aveam si cat de inocent tratam fiecare problema... Unde sunt zilele in care habar nu aveam ce inseamna responsabilitate? Se apropie cu pasi repezi examenele, o facultate, un loc de munca.. Incep in sfarsit sa inteleg cum ar trebui sa functioneze o relatie adevarata, sa stiu ce sa fac,si ce nu. Incep sa inteleg si sa tratez cu seriozitate ceea ce inseamna familie, scoala, distractie, bun simt, cinste si onoare. Incepe sa ma prinda din urma varsta de 18 ani, si desi credeam ca lucrurile nu se schimba atat de usor, in mintea mea roiesc alte intrebari decat inainte, imi pun probleme existentiale mai serioase si ma las cu dificultate coplesita de ceea ce se petrece in jurul meu.
Este,probabil, o varsta pe care o voi pretui mereu, pentru ca are atata farmec, atata frumusete si mister!
Merg pe strada, observ oamenii din jurul meu, unii negri de suparare, ingrijorati, speriati... ganditori, nesiguri, nemultumiti.. Pentru ca practic in asta ne transforma aceasta societate mizerabila, in care totul este incert, corupt si lipsit de noutate. Nici macar nu ma mai obosesc sa deschid televizorul. Tot ce vad: firme falimentate, salarii mizere, crime, sinucideri,. Asta e spalare de creiere! Incotro ni se indreapta atentia, oameni buni? In loc sa ne regasim forta de a lupta, sa gasim solutii pentru iesiri din impas, noi privim drama televizata? In loc sa ne dorim evolutie, noi ne amagim cu povesti banale din filmele romantice cu happy-end'uri interminabile? Unde va este mintea, prieteni? A amortit din cauza neuronilor iesiti la pensie de acum? Unde va este entuziasmul? Unde va este setea de victorie, de libertate, de noutate? De ce va lipseste curajul de a vocifera ceea ce va doriti? Ne lasam asadar cuprinsi de aceasta mediocritate, fara a avea niciun cuvant de spus? Trist... Atat de multe intrebari retorice..
Nici nu stiu de ce ma tot framanta aceste aspecte. Nu voi schimba eu lumea. Dar voi face diferenta, pentru ca intotdeauna imi place sa fiu exceptia de la regula, de la tiparul putred de'acum al oamenilor. Nu am de gand sa devin comoda, si nici sa ma multumesc cu putin. Daca altii nu vor, eu vreau! Si o sa fiu eu cea care se va descurca in aceasta societate aproape moarta.
Va salut!